Regizorul Franco Palmieri a avut amabilitatea de a ne spune câteva cuvinte la premiera în România a spectacolului Pinocchio la circ
De ce Pinocchio?
Deoarece Pinocchio este o poveste universală și este o poveste cunoscută peste tot în lume. Este o poveste despre ceea ce înseamnă să creşti, ce înseamnă să te faci mare, ce înseamnă să te maturizezi, ce înseamnă să treci de la copil la adult. De asemenea, este despre momente foarte importante, cum ar fi abandonarea căminului, căutarea tatălui, căutarea fericirii, faptul că viața este o călătorie și întâlnim adesea oameni care nu ne doresc binele ci lucrează tocmai pentru a construi ceva împotriva noastră. Deci este o poveste despre viața ca o călătorie aventuroasă, ca o luptă zilnică. Asta este, este o poveste care ne privește pe toți, întotdeauna, de mai bine de o sută de ani și nu numai în Italia, ci în întreaga lume.
De ce Parada? Cum aţi ajuns să lucraţi cu organizaţia ?
În ultimii zece ani am tot călătorit la București din mai multe motive. Cunoşteam organizaţia Parada înainte de a începe să merg la București. Nu mi-am imaginat niciodată că o serie de prietenii, relații, întâlniri mă vor aduce mai întâi tangenţial cu experiența organizaţiei, iar apoi chiar înăuntrul ei, împărtășind o bucată de drum, o bucată de călătorie.
Pentru mine această întâlnire cu Parada n-a fost construită, gândită, voită, sau imaginată, ci s-a întâmplat succesiv şi a însemnat mult. A însemnat o mare oportunitate de a-mi face munca disponibilă pentru a construi ceva bun în afara limitelor casei mele, în afara frontierelor cunoscute și frecventate de mine până atunci. Întâlnirea cu Parada a fost o descoperire frumoasă a ceea ce teatrul poate da omului, despre modul în care teatrul poate fi un instrument educațional, un instrument antropologic, un instrument de cunoaștere umană și nu doar de distracție, distragere periferică în comparaţie cu viața. Astfel Parada m-a ajutat să înțeleg că teatrul, experiența teatrală este centrată pe viață.
Ce ne puteţi spune despre distribuţia aleasă? Cum aţi lucrat cu copiii?
Am fost foarte surprins. Pentru mine, de fiecare dată când am întâlnit copiii şi tinerii de la Parada, încă de prima dată, a fost o surpriză, ceva inexplicabil.. la care eram spectator.. Adică faptul că se poate crea ceva, se poate construi pornind de la nimic, fără nimic, pornind de la o simplă sărăcie.
Aceasta a fost o surpriză pentru mine, deoarece astăzi se pare că putem construi doar având disponibile foarte multe resurse, fiind foarte competenţi, având la dispoziţie cele mai bune instrumente. În schimb, lucrul cu ei a fost o construcție bazată pe simplitatea relațiilor, plecând de la frumusețea de a fi împreună şi surpriza continuă pentru noi toţi că este posibil să construim ceva frumos cu atât de puţin.
Dincolo de această surpriză constantă am fost foarte impresionat, chiar și ultima dată când am văzut spectacolul, că nu se tem de public, nu se tem de spectacol, nu se tem de ceea ce fac. Ei iubesc ceea ce au în fața lor, au nevoie de ceea ce au în fața lor și publicul pentru ei este ceva pe care îl așteaptă, ca și cum ar aștepta un oaspete acasă pentru o petrecere, o aniversare. Ei nu au deloc ceea ce în jargon numim anxietatea de performanță. Prind putere de la această libertate totală și de la așteptarea acelui frumos la care pot ajunge prin spectacol, printre faldurile cortinei și fețele celor din public. Ei au această nevoie să fie îmbrățișați de public și acesta este un lucru foarte frumos de văzut. În mod normal, publicul este forțat prin prestaţia lor să fie atât de generos, adică să îi îmbrățișeze.
Cu ce momente credeţi că veţi câştiga zâmbetele spectatorilor?
Ce pot să spun … când mă uit la spectacol, eu zâmbesc foarte des. Ceea ce mă face să zâmbesc cel mai mult este această naivitate a lor care îi face să semene cu Pinocchio, faptul că sunt un pic pierduţi şi îi face să semene cu Pinocchio, că sunt amuzanţi şi asta îi face să semene cu Pinocchio, felul cum sunt şi fericiţi şi trişti în acelaşi timp şi îi face să semene cu Pinocchio.
Nu cred că spectacolul este comic, dar te poate face să zâmbești. Pinocchio în sine nu este o poveste comică, este o poveste melancolică. Relația cu destinul este plină de durere și melancolie. Relația cu Geppetto este tulburătoare și melancolică. Aș spune că în spectacol zâmbetul predominant e asemănător cu cel al lui Charlie Chaplin – fără să pretind că pot face o comparaţie – dar este un zâmbet dulce, un zâmbet calm, ca atunci când Chaplin a jucat cu public și s-a lăsat furat de joc. În acest spectacol sunt momente în care predomină jocul și poezia ce pot fura spectatorilor un zâmbet..sau mai multe.
Foto: B.A.O. Foto
